Cutie perforata sau societate deflorata

Am dat din intamplare peste cateva randuri scrise de mine in urma cu aproximativ 2 ani si a fost o experienta inedita sa ''ma citesc'' pentru ca nu imi amintesc cum se simtea si cine era Catty atunci....

Intr-una din noptile trecute am visat ca eram o molie inchisa intr-o cutie perforata studiata ocazional de o curiozitate a carei natura nu o pot discerne dar pot sa imi dau seama ca visul a fost provocat de o senzatie grava de suprasaturare in ceea ce priveste modul in care eu  imi gestionez stresul zilnic. Apoi, am citit in noua mea carte ''Extrem de tare si incredibil de aproape'' despre acest copil care isi nota in ''caietul de sentimente'' fiecare emotie simtita puternic de-a lungul zilei si mi s-a parut o idee buna, doar ca in ultimele zile sunt sedata de  Yumeiho (terapie japoneza)...

As vrea sa daruiesc o carte fiecarui om, o carte in care sa fie insirate cele mai ascunse ganduri ale fiecarei persoane ...ganduri de dinainte de somn, din somn si dupa somn. O carte a carei file sa fie stropite cu lacrimi inspirate de acest dor de APARTENENTA-ACCEPTARE ce inmugureste in timp in sufletul fiecaruia.Eu cred ca avem nevoie de noi perspective, de siguranta faptului ca poti sa iti impartasesti gandurile cuiva fara teama, si culmea, de nenumarate  ori se intampla sa trezesti in aproapele tau  raspunsuri sau intrebari aruncate in cosul mintii sale. De atat de multe ori am primit o privire bulbucata, parca provenita din abisul celei mai naturale revelatii in timp ce el/ea isi raspundea sau se afunda intr-o traire neglijata candva....

Apropo, imi place sa ma holbez la oameni de parca as fi o musca....nu,mustele nu gandesc....hihi...

Mă tot întreb

Ma tot intreb : In ce sa cred?  Aseara povesteam cu cativa fluturi si unul din ei mi-a spus ca nu crede in nimic dar crede in El....
In ce sa cred? In ce sa cred? Uneori as vrea sa cred in ingeri, alteori am impresia ca am credinta in umanitate dar nu dureaza mult pana ca aceasta credinta sa se clatine. Cred in mine? Care mine?
Imi placea sa ies dimineata din casa si sa fac cu ochiul la cer dar am incetat sa fac asta pentru ca de atatea ori ma impiedicau norii sa primesc vreun raspuns....
Cred in placerea pe care o trezesc in mine ''bucatele'' dar asta nu dureaza mult...uneori inchid ochii ca sa prelungesc senzatia.
Cred in uniunea a doi oameni care se iubesc dar fuziunea perfecta nu se atinge oricand/oriunde, nu pot sa retraiesc acea senzatie in timp ce imi incalzesc ciorba...
Cred in zambetele transparente ale oamenilor si imbratisarile lor si apoi ma intreb cum m-as simti in ''poala Universului''.
Astazi, revenind acasa mi-am zis DA ! Cred in mine, cred ca pot sa fac orice dar nu stiu ce sa fac pentru ca acum e bine asa...
Si totusi! !!!
                    Mi-e atat de dor de stele, de ele....si de iele...